Firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci pentru întâiaşi dată, din sânul adânc al apelor Creaţiunii. Atâta era de fragedă, atâta era de virginală! Soarele însufleţea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picăturile mari şi grele de rouă curată, care atârnau pe vârful negru-verde al fiecărei frunze mici şi ascuţite de brad; ierburile subţiri şi mlădioase, sub greutatea aceloraşi picături de rouă, îşi plecau molatic fruntea lor înspre pământ; iar sub căldura soarelui dătător de viaţă florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet către ceruri potirul lor strălucitor. Un văl străveziu, ţesut din fire limpezi de lumină trandafirie şi cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfârşitului, şi imnul tăcerii netulburate se înălţa de pretutindeni, ca o rugă de mulţumire către Ziditorul puternic a toată făptura... Numai greierul păgân tulbura în răstimpuri, cu şuier pătrunzător, ceasul măreţ de rugăciune, şi gaia, ca o săgeată neagră şi iute, spinteca văzduhurile largi cu ţipet flămând şi ascuţit...

E aşa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mângâierile moi ale vânturilor!... Şi totdeauna m-am mirat cum de n-a trăsnit prin minte nici unui rege sau împărat să cerceteze cam unde s-ar putea găsi cheia tuturor fericirilor!?...

(Calistrat Hogas)