Din valurile vremii, iubita mea, rasai Cu bratele de marmur, cu parul lung, balai Si fata stravezie ca fata albei ceri Slabita e de umbra duioaselor dureri! Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei, Femeie intre stele Si stea intre femei Si intorcandu-ti fata spre umarul tau stang, in ochii fericirii ma uit pierdut Si plang. Cum oare din noianul de neguri sa te rump, Sa te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump, Si fata mea in lacrimi pe fata ta s-o plec, Cu sarutari aprinse suflarea sa ti-o-nec Si mana friguroasa s-o incalzesc la san, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o tin...   (Mihai Eminescu)