Sedeam pe scăunel, încovoiat atât din pricina frigului cât si
a stării sufletesti, si mă desfătam de tovărăsia bătrânului. Părea că asteaptă
ceva, căci de o bună bucată de vreme nu mai exista vreun motiv vădit care
să îndreptătească rămânerea mea acolo. Fireste, eu n-aveam însă nici o
dispozitie de a părăsi chilia.
Peste putin a sunat clopotelul, iar bătrânul m-a lăsat în cameră si s-a
dus să deschidă. A dat drumul cheii să alunece pe sârmă, iar vizitatorul a
luat-o, a deschis poarta si s-a îndreptat către latura din spate a casei, unde în
usă îl astepta bătrânul. Eu îi auzeam din cameră.
- Părintele meu, iubitul meu părinte! s-a auzit o voce puternică, plină
de emotie, însotită de zgomotul făcut de oaspetele care căzuse în genunchi
si încerca să-i sărute picioarele bătrânului.
In acelasi timp se auzeau pasii părintelui, grăbindu-se acum să se
retragă, incomodat de zid în sfortarea sa de a-l evita pe vizitator.
- Nu, bre minunatule, nu...! a strigat, stânjenit si încurcat, rugător si
totodată destul de familiar, străduindu-se să-l împiedice cu mâinile sale pe
musafir.
Eu ascultam scena din cameră. Eram uimit de evlavia pe care o
manifesta vizitatorul fată de bătrân, si de modul în care se smerea pe sine la
picioarele lui, de adâncul respect pe care îl sugera întreaga scenă. „O fi
vreun călugăr tânăr pe care bătrânul l-a ajutat mult“, m-am gândit.
In clipa când în cameră a intrat un bărbat de 50 de ani, dintre cei sobri
si conservatori - precum îl vădea mustata sa răsucită - nedumerirea si
mirarea mea au luat proportii. Ce l-ar fi putut determina pe acest bărbat să
se poarte ca un adolescent înflăcărat? Un astfel de comportament din partea
unui asemenea om ar fi fost foarte greu de anticipat.
M-a salutat usor stânjenit si ne-am asezat toti trei. Faptul că mă aflam
în arhondaricul părintelui Paisie l-a făcut pe vizitator să bănuiască o legătură
strânsă a mea cu bătrânul si să mi se arate extrem de amical, în pofida
ciudatei mele înfătisări. Am simtit nevoia să-i răspund cu aceeasi cordialitate
acestui om pe care, nu atât datorită vârstei, cât a temperamentului si a
conceptiilor despre viată, în alte circumstante l-as fi privit cu antipatie si
suspiciune.
Intreaga sa atitudine, spontaneitatea, iubirea si respectul său
dezinteresat fată de acest călugăr bătrân, sărac, smerit si neînvătat, vădeau
un suflet prea putin ancorat în conformism si totodată fidel unor valori pe
care le pretuiam si eu la rându-mi. Atunci am constientizat prejudecătile cu
care obisnuiam să evaluez anumite categorii de oameni. îmi devenise în
sfârsit limpede cât de nedrept eram adesea în aprecierile mele.
După ce a primit traditionala tratatie, musafirul a început o discutie cu
caracter general si, la scurtă vreme după aceea, bătrânul m-a rugat să trec
în camera alăturată, unde-si avea bisericuta. Precum majoritatea
covârsitoare a chiliilor din Sfântul Munte, tot asa si cea a bătrânului
adăpostea sub acoperisul ei un mic paraclis.
M-am ridicat asadar si am intrat în camera vecină, în bisericută,
lăsându-l pe oaspete să se sfătuiască între patru ochi cu părintele. M-am
închinat la icoane si m-am asezat într-o strană, spunând rugăciunea si
privind din când în când afară pe ferestruica din fata mea. Era amiaza unei
zile înnorate, cu timp închis.
Ceea ce urmează să înfătisez s-a întâmplat brusc, pe neasteptate, mai
rapid decât o bătaie de aripi. M-am simtit asemenea unui orb care într-o
singură clipită îsi redobândeste deplin vederea. Ai fi zis că un întrerupător s-a
răsucit fulgerător, făcând să strălucească în cameră o lumină intensă.
Astfel, deodată, am dobândit o perceptie cu totul nouă. Trupul meu era
nemiscat. Lucrurile din biserică străluceau indescriptibil. Fiecare obiect părea
să emită lumină din interior. Până si peretii erau, într-un anume fel, luminosi.
Privind pe fereastră, am constatat că si afară exista aceeasi lumină care
conferea tuturor lucrurilor puritate. Acesta este cuvântul cel mai potrivit:
puritate. Prin fereastră am văzut un norisor diafan, alb, strălucitor, fără
margini bine definite. O lumină albă, strălucitoare si imaterială se revărsa din
el, miscându-se foarte repede în jurul chiliei... Era de fapt o fiintă luminoasă
care zbura.
Am simtit în clipa aceea o liniste profundă, o pace neclintită, o deplină
sigurantă duhovnicească, o bucurie care, desi coplesitoare, era totusi
echilibrată. O veritabilă „betie cumpătată“ - asa cum caracterizează vechea
traditie crestină acest tip de experientă. Natura, calitatea si intensitatea
simtămintelor nu-si găseau corespondent în absolut nimic din ceea ce
cunoscusem în trecut.
Am rămas sezând linistit în strană. După putin timp, si-a făcut aparitia
bătrânul. M-am întors foarte calm către el si i-am spus:
- Părinte, am văzut un înger (realizez astăzi că nici măcar nu pot
explica felul cum mi se crease această impresie)...
M-a privit cu atentie drept în ochi, ca si când ar citi niste semne.
- A! Bine... Mergem înăuntru, a răspuns linistit.
M-a introdus din nou în cealaltă cameră, unde astepta vizitatorul.
Terminaseră discutia. Asteptasem aproape două ore si speram că ni se va
sugera să ne retragem. Bătrânul însă nu trăda nicidecum o asemenea
intentie. Ne-a relatat niste întâmplări presărate cu multe glume. Avea un
umor de-a dreptul spumos, care mi-a provocat în mai multe rânduri hohote
de râs. în acest timp, musafirul sedea lângă bătrân, pe aceeasi bancă, iar eu
în fata lor pe o buturugă.
La un moment dat, părintele a început să povestească despre cineva:
- Un om se dusese tocmai acolo... (îsi căuta cuvântul)... în Pakistan, să
zicem! Acolo s-a cam încurcat, l-au mânjit si pe fată cu ceva cenusă...
Mi-am amintit imediat de jertfa din India si de bulina de untură arsă pe
care mi-o desenase între sprâncene yoghinul ucenic al lui Babaji, astfel încât
m-am simtit direct vizat.
Desi în cea mai mare parte a timpului se adresa vizitatorului, părintele
mă privea când si când cu subînteles. Am priceput asadar că vorbea despre
mine si despre călătoria mea în India. O făcea însă într-o asemenea manieră
încât celălalt să nu înteleagă că era vorba despre mine.
Am început deodată să simt o foarte stranie tulburare. Parcă ceva
anume se împotrivea înlăuntrul meu.
- Acolo departe, deci, l-a ispitit Diavolul. Insă si el spunea la rândul său
rugăciunea, si nu-i dădea Diavolului pace.
Părintele si-a întors atunci privirea către mine. Eu am înteles si am
început să spun în minte rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“.
Nu mai eram deja atent la povestire, ci la rugăciune.
In timp ce vorbea, ca si când ar fi rostit o frază în cadrul povestirii, s-a
întors către mine si a spus:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Si îndată a continuat istorisirea, tinându-l pe celălalt de mână. La scurt
timp m-a privit din nou, rostind iarăsi ca pe o parte a povestirii propozitia:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Chipul său era luminat de o strălucire tainică, ascunsă, pe care însă o
percepeam; era serios, iar ochii săi căpătaseră o expresie pe care arareori o
mai întâlnisem. O expresie care revela slava ascunsă a sufletului său. O
expresie care vădea o fiintă calitativ diferită de ceea ce în mod obisnuit
numim „un om normal“, atât de diferită încât începeai să te întrebi dacă este
cu adevărat om. Pe chipul bătrânului, în privirea sa, descopeream dimensiuni
nebănuite ale firii omenesti.
Am continuat cu înflăcărare rugăciunea, desi pe moment nu puteam
discerne importanta a ceea ce se petrecea.
S-a întors apoi pentru a treia oară si a spus:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Am simtit atunci ceva imaterial iesind dinlăuntrul meu, dezlipindu-se si
despărtindu-se de mine. Am simtit practic eliberându-mi-se mintea si sufletul
de sub intensa influentă a unui alt spirit. In acelasi timp, am dobândit si o
intensă perceptie, constiintă, cunoastere a sufletului meu ca fiind ceva
extrem de concret si palpabil. M-am simtit usurat, ca si când as fi scăpat de o
imensă greutate. Abia în clipa aceea am constientizat în ce presiune trăisem.
Am simtit acel „ceva“ care iesise dinlăuntrul meu stând acum în spatele
meu, în stânga; o prezentă a cărei putere te bloca pur si simplu. Imi îngreuna
sufletul chiar si de la acea mică distantă. M-am ridicat cu intentia de a mă
îndepărta de această prezentă si am căutat adăpost la picioarele bătrânului.
M-am asezat pe podea, lângă genunchii lui.
In momentul acela, aproape simultan cu cuvintele bătrânului si cu
eliberarea mea, vizitatorul m-a uimit încă o dată.
A sărit în picioare brusc, si a strigat uluit:
- Maica Domnului, Maica Domnului, ce mireasmă este aceasta? Părinte,
părinte, Preasfânta este alături!
O mare bucurie îl cuprinsese, facându-l să uite de toate celelalte lucruri
din jurul său. Era acea bucurie pe care o simte sufletul atunci când îi
întâlneste pe sfinti în chip minunat si suprafiresc, „în Duhul Sfânt“. Omul
striga necontenit într-un acces de fericire, si ne ruga să mergem alături în
biserică. Eu am încetat să mai simt în cameră teribila si strivitoarea prezentă
a acelui „ceva“ pe care, înainte de cuvintele bătrânului, îl purtasem în
sufletul meu.
Oare strălucirea slavei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu alungase
din sufletul meu si din cameră „duhul necurat“ - precum îl numise bătrânul?
Ce altceva ar fi putut percepe sufletul atât de entuziasmat al vizitatorului,
dacă nu mireasma duhovnicească a Preacuratei? Sunt întrebări cărora simtul
comun si ratiunea naturală nu le pot răspunde transant. Există însă si un alt
tip de certitudine care se naste lăuntric prin „înstiintare dumnezeiască“, fiind
rezultatul unei lucrări nemijlocite a lui Dumnezeu în adâncurile sufletului
omului. Veracitatea cunoasterii pe care ea o furnizează este de o evidentă
intimă indubitabilă.
Eram uimit si fascinat. Mi se întâmpla si mie exact ceea ce întâlnisem
relatat atât de simplu în vietile sfintilor sau, mai profund, mai elevat, în
scrierile marilor asceti si sfinti ai ortodoxiei. Erau evenimente care se derulau
cu o simplitate extremă, însă de o profunzime ontică abisală, în raport cu
care sufletul se înfricosează si se bucură în acelasi timp. El simte frică sfântă
si cutremur, stări sinonime celei mai coplesitoare fericiri, întrucât face pe viu
experienta nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu.
Trăiam asadar o adevărată sărbătoare. Ne desfătam de daruri tainice si
ignoram deja orice lucru pământesc. Ne simteam pe cât de mici, pe atât de
fericiti. Rugăciunea bătrânului, izvorâtă din inima sa neprihănită, era cauza
acestor experiente dumnezeiesti.
Incet-încet am intrat în biserică. Voiam să-i multumesc bătrânului si ma-m
dus „să-i pun metanie“ (să-i fac, adică, o plecăciune până la pământ). M-a
împiedicat oarecum stânjenit.
- Acolo, acolo pune metanie! si mi-a arătat cu mâna către icoana Maicii
Domnului din catapeteasmă, pe care o privea atât de transfigurat încât am
avut senzatia că în clipa aceea o vede pe Preasfânta aievea.
- Am pus, părinte, mai înainte.
- Pune acum, bre copilasule, când îti spun, a insistat el cu un amestec
de hotărâre si delicatete, îndemnându-mă prin gesturi să mă grăbesc.
Am pus asadar din nou metanie, spre marea satisfactie a bătrânului,
care tresaltă de emotie ca un tată care îsi vede fiul bucurându-se de
favorurile împăratului.
Mărturisesc că abia astăzi sunt în măsură să realizez cu adevărat
dimensiunile si însemnătatea acestor evenimente duhovnicesti pe care le-am
străbătut atunci într-o succesiune ametitor de alertă. Constientizez pe deplin
atât propria mea nevrednicie, cât si sfintenia bătrânului, care, adânc
îndurerat să mă vadă într-o asemenea stare de prăbusire, s-a rugat lui
Dumnezeu să mă vindece cu medicamente din cele mai tari, pe măsura bolii
de care sufeream. Iar Dumnezeu, Care îi ascultă pe cei smeriti, i-a împlinit
cererea stăruitoare.
