Părintele Porfirie îşi îndruma fiii duhovniceşti, ţinând seama de personalitatea fiecăruia în parte. Socotea că fiecare om în parte este o valoare absolută, o personalitate unică şi irepetabilă. Înţelegea şi respecta caracterul fiecăruia.
        Dumnezeiescul învăţător rezolva astfel fiecare problemă separat, în funcţie de particularităţile sale. Niciodată nu sfătuia doi oameni în acelaşi fel. Dacă era consultat de zece oameni în aceeaşi problemă, dădea zece sfaturi diferite.

Părintele Porfirie îşi accepta semenii aşa cum erau, cu slăbiciunile şi cu particularităţile lor comportamentale, neîncercând niciodată să îi modeleze după tiparul său. Nu era impresionat de înfăţişarea exterioară a oamenilor şi îndeosebi a tinerilor şi nu reacţiona criticându-i şi respingându-i, din pricina excentricităţii lor exterioare şi a felului lor provocator de a fi. Privea în adâncul sufletului lor, le înţelegea motivele care îi făceau să se comporte astfel, fiindcă ştia că în momentul în care este bine orânduit interiorul unui om, se orânduieşte de al sine şi exteriorul.

Părintele Porfirie obişnuia să spună: „Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicaţi… Sfinţii sunt poeţi… Într-adevăr, câtă poezie este în înfăţişarea, în învăţătura şi în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei!”. Şi sfătuia: „Citiţi Psaltirea, căci îndulceşte sufletul”. Alteori îşi povăţuia fiii duhovniceşti, spunându-le: „Iubiţi natura şi treziţi-vă de dimineaţă ca să-l vedeţi pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea îi îndemna să stea pe malul mării, cugetând, rugându-se, ascultând glasurile tainice ale naturii, liniştindu-se. Să facă excursii, să suie pe munte, să privească cerul înstelat, să se bucure primăvara de frumuseţea ţarinilor, a florilor, a copacilor, şi iarna, de zăpadă.

Tot ceea ce facem - rugăciuni, sfat, mustrare - să facem cu iubire. Fără iubire,
rugăciunea nu foloseşte, sfatul răneşte, mustrarea il vatămă şi-l nimiceşte pe celălalt, care simte dacă il iubim sau nu, şi răspunde pe potrivă. Iubire, iubire,
iubire! Iubirea fratelui ne pregăteşte să-L iubim mai mult pe Hristos. Nu-i frumos?

Să răspândim iubirea noastră tuturor, dezinteresat, fără a căuta la starea lor. Când vine înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu, nu ne va mai păsa dacă ne iubesc sau nu, dacă ne vorbesc cu bunătate. Vom simţi noi nevoia de a-i iubi pe toţi. Este egoism să vrem ca ceilalţi să ne vorbească cu bunătate, si nu ne strâmtoreze cele potrivnice. Să-i lăsăm pe toţi să ne vorbească aşa cum simt. Să nu cerşim iubirea. Sa urmărim a iubi şi a ne ruga din tot sufletul pentru acestia - Atunci vom vedea că toţi ne vor iubi fără să urmăreasca aceasta, fără să le cerşim deloc iubirea. Ne vor iubi liber şi sincer din adâncul inimii lor, fără să-i silim.
Atunci când iubim fără să urmărim a fi iubiţi, se vor
aduna toţi împrejurul nostru ca albinele.

Ne vorbeste parintele Porfirie