|
Doamna Coca Tzanakaki, locuitoare, din 1959,
a orasului Johannesburg istoriseste:
"Sunt originara din Creta(Irakleion), iar
sotul meu din Retimnon. In Africa de Sud am
ajuns datorita meseriei sotului meu.De
cativa ani insa, acesta suferea de o forma
grava de flebita si a trebuit si a trebuit
internat in spital. Faza inaintata a bolii,
la ambele picioare, nu mai permitea nici
macar interventia chirurgicala. Mai mult, in
septembrie 1965, s-a depistat ca sufera si
de plamani, in stare foarte avansata, din
cauza meseriei pe care o practicase si a
mediului toxic in care fusese nevoit sa
lucreze. Era chimist.
De atunci a
ramas sub observatia celor mai buni medici,
profesori specialisti, fiind supus la tot
felul de analize si tratamente medicale. Din
pacate nu reuseau nici sa-i imbunatateasca
situatia, nici sa opreasca avansarea
bolii.Astefel viata sa ajunsese dependenta
de o continua respiratie artificiala, cu
ajutorul aparatelor de oxigen si in acelasi
timp, trebuia sa ia cate opt pastile
diferite, de patru ori pe zi.
Ca si
crestini ortodocsi ce suntem, ne-am rugat
amandoi la Dumnezeu, la Mantuitorul Iisus
Hristos, la Maica Domnului si la toti
sfintii ca sa se faca bine, deoarece numai o
putere dumnezeiasca mai putea sa il salveze
din situatia in care se afla. Deja si inima
sa era atacata de aceasta boala necrutatoare,
fiind exagerat de marita.
Pe 1
octombrie 1967, sotul meu a inceput sa
tuseasca si sa elimine sange din plamani.A
fost din nou internat in alta clinica. Avea
dureri ingrozitoare, mai ales in partea
stanga. A fost chemat un alt specialist,
profesorul cardilog de origine greaca
Moutsoulas. Din analizele pe care i le-a
facut, a reiesit ca sotul meu era intr-o
situatie critica. Din nou l-au cuplat la
oxigen, alte medicamente, injectii samd.
Timp de trei zile a fost tinut sub
observatie de medicul grec, dupa care acesta
a trebuit sa plece la un congres medical din
strainatate. L-a lasat in grija medicului
nostru de familie. L-a consultat apoi
profesorul cardiolog Fuller, o alta eminenta
a suferintelor de inima si plamani. Acesta a
recomandat sa i se ia sange, la fiecare doua
zile cate o jumatate de litru. Eu ma gaseam
tot timpul langa el, disperata si necajita,
dar nu incetam totusi sa ma rog in tacere
catre Bunul Dumnezeu si catre sfintii nostri.
Doar seara plecam de langa el, ca sa-l iau
pe copilul nostru, in varsta de numai 3 ani
si jumatate, pe care il lasam toata ziua in
grija unei familii foarte cumsecade de greci,
ce stateau si ei in acelasi bloc cu noi.
Zilele treceau pline de durere. S-a intors
doctorul Moutsoulas din strainatate, dar
nimeni nu imi putea da absolut nici o
speranta. Sotul meu se stingea incet, in
fiecare zi, vazand cu ochii. Pe 17 octombrie
1967, pe la ora sase dimineata, in timp ce
ma gaseam acasa, a sunat la mine doamna la
care lasam copilul si mi-a spus sa ma duc de
urgenta la spital deoarece sotul meu avusese
o noapte foarte grea. Am fugit intr-un
suflet. Mi se inmuiasera picioarele si am
apucat doar sa o rog sa-l sune pe parintele
enoriei. La spital ce sa vad? Sotul meu era
in ultimul stadiu. Fata si mainile
capatasera culoarea mortii, gemea si agoniza.
Cu toate acestea nu m-am pierdut deloc in
fata acestei privelisti cutremuratoare.
Parca o putere dumnezeiasca ma sustinea ,
indemnandu-ma sa ma duc la dulapiorul de
langa patul sau si sa scot de acolo cele
doua sticlute cu ulei sfintit si doua
iconite mici, rotunde, care se purtau
agatate in piept. Una era Bunavestire, iar
cealalta cu Sfantul Nectarie. Le adusesem la
ultima noastra calatorie in Grecia. I-am uns
buzele cu uleiul sfintit si l-am insemnat cu
semnul Sfintei Cruci, cu cele doua mici
iconite, invocand in acelasi timp ajutorul
Maicii Domnului si al Sfantului Nectarie.
Dupa cateva minute a venit doctorul, s-a mai
uitat un pic la el si m-a privit cu tristete,
fara nici o speranta. I-am spus ca l-am
chemat pe parintele ca sa-i acorde ultima
asistenta, sa-l impartaseasca si mi-a spus
ca am facut foarte bine. Cum stateam de
vorba, iata ca venise si parintele Karaianis.
Cand l-am vazut, am izbucnit in plans si i-am
sarutat mana. I-am spus: - Veniti, parinte,
sotul meu este pe moarte. Eram foarte
tulburata si ma rugam la Dumnezeu sa aiba
mila de mine si de copilul meu. In aceeasi
dupa-amiaza doctorul imi spusese, de fata
fiind si o verisoara care venise de la
Jermiston, ca sotul meu mai aveacam o
jumatate de ora de trait sau cel mult trei
ore. Atunci l-am intrebat: - Doctore, dar de
ce se intampla aceasta, ce are in definitiv,
cancer, leucemie, tuberculoza? Mi-a raspuns:
- Doamna este foarte grav, plamanii sai sunt
complet uscati, iar inima sa este atat de
marita, ca este imposibil sa se mai
micsoreze la loc. Credeti-ma, din punct de
vedere stiintific, am facut tot ce se putea
ca sa il ajutam... din pacate numai o minune
il mai poate salva. Atunci l-am intrebat: -
Credeti si dumneavoastra, doctore, ca se pot
intampla minuni? Mi-a raspuns: - Orice om de
stiintaadevarat crede ca se pot intampla si
minuni.Cand noi si stiinta, cu mijloacele pe
care le detinem astazi, nu putem salva un
pacient, aceasta poate veni din partea unei
puteri dumnezeiesti.
Au trecut
apoi si acea jumatate de ora si cele trei
ore si toata noaptea, fara ca sotul meu sa
treaca la cele vesnice. Eu ma rugam langa el
si in adancul inimii parca simteam o
intarire, o putere. Dimineata o minune!
Sotul meu a deschis ochii, s-a inviorat un
pic la fata si a cerut sa manance ceva.
Slava Dumnezeului Celui Preainalt, Maicii
Domnului si Sfantului Nectarie!
Trebuie sa
mai mentionez aici ca fusesem in Egina si ne
inchinasem la moastele Sfantului Nectarie,
iar sotul meu era chiar nepot al maicii
Singhitiklia, care traise pe vremea
sfantului, iar noi ne-am informat atat de
bine despre puterea sa vindecatoare si mai
ales despre multele minuni savarsite.
Cumparasem acele iconite si uleiul sfintit
ca orice inchinator, dar nu erau publicate
atunci carti care sa se refere la minunile
si numeroasele vindecari facute de Sfantul
Nectarie. Ceea ce faceam eu la spital,
ungand pe sotul meu cu acel ulei sfintit si
insemnandu-l cu icoana sfantului, era pornit
din simplul sentiment de evlavie si din
credinta. Abia mai tarziu avea sa imi pice
in mana cartea despre Sfantul Nectarie si sa
aflu astfel despre multele sale minuni.
Zilele au trecut cu greutate una dupa alta
si in cele din urma, sotul meu a fost
transferat pe 21 octombrie la Spitalul
Central din Johanesburg. Situatia se
imbunatatise cat de cat, sau mai bine spus
era stabila. Eu insa continuam sa trec prin
nesfarsite chinuri. Sufeream pentru el si
totusi nu-mi pierdeam speranta in Bunul
Dumnezeu, rugandu-ma neincetat. Au trecut
doua saptamani. Una din cunostintele noastre,
venind in vizita la sotul meu si vazandu-ma
ca il insemnez cu iconita Sfantului Nectarie,
m-a intrebat daca am citit cartea care
aparuse recent, despre minunile savarsite de
acest mare sfant. I-am spus ca nu si am
rugat-o sa mi-o aduca sa o citesc. Mi-a adus-o
si cu mare nerabdare am inceput sa o citesc.
Citeam si plangeam si credinta mea se
intarea din ce in ce mai mult. Am inceput sa
ii povestesc din ea si sotului meu. Ma
asculta cu mare atentie. A treia zi mi-a
cerut sa citeasca singur din ea. Nu imi
venea sa cred, vazandu-l atat de intarit si
am inceput sa dau slava lui Dumnezeu si
Sfantului Nectarie. Si intradevar, a inceput
sa o citeasca singur. O, Doamne, ce minune!
Situatia sa se imbunatatea simtitor si mi-a
spus ca va da comanda sa se faca o piesa de
aur, reprezentand un corp omenesc, pe care o
va duce la icoana sfantului daca se va face
bine. I-am spus emotionata ca vom face si
pentru mine acelasi lucru, l-am incurajat sa
creada din toata inima in puterea sfantului
si sa fie sigur ce sa va vindeca. Incepand
cu zilele urmatoare, profesorii, doctorii,
asistentele si ceilalti bolnavi au ramas
fara grai in fata celor ce aveau sa se
intample. Au inceput sa-i faca radiografii
de cinci ori pe zi, cate patru fotografii
mari, se tineau consilii, erau chemati si
alti specialisti. Radiografiile aratau ca
sotului meu i se dezvoltau plamani noi!
Nimeni nu putea sa dea nici o explicatie
stiintifica.
(Sfantul
Nectarie Taumaturgul - diac. drd. Morlova
Nicusor)
|
