|
"Pierdut
câteodată în larga şi neprihănita
singurătate a naturii, cine n-a ascultat
graiul duios şi mistic, în care adierile
călătoare ale dimineţii îşi destăinuiesc
frunzelor adormite ale codrului eterna lor
dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în
faţa unei picături de rouă, ce îndoaie, sub
greutatea răcoroasă şi scânteietoare,
fruntea încărcată parcă de gânduri a unei
flori?"
"Cu
măsura scurtă şi neîndestulătoare a inimii
sale, cine n-a căutat totuşi să socotească
nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu
care o undă zglobie îşi lasă
strălucitoarea-i goliciune în voia
dezmierdărilor şăgalnice ale unei raze de
lumină, spre a-şi arunca în urmă, peste
pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a
pădurilor? De câte ori, în mijlocul
arborilor muţi şi neclintiţi, nu ne-am
simţit ca în tovărăşia unor vechi şi buni
prieteni guralivi! De câte ori nu le-am
destăinuit lor durerile noastre şi de câte
ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste
dureri!"
(Calistrat Hogas)
|
