Du-ma fericire, in sus,
si izbeste-mi
tampla de stele, pana cand
lumea mea prelunga si in
nesfarsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt, si mult mai
curand.
Ce bine ca esti, ce
mirare ca sunt!
Doua cantece diferite,
lovindu-se , amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut
niciodata,
una foarte de jos, intoarsa
spre pamant,
una foarte de sus, aproape
rupta
in infrigurata, neasemuita
lupta
a minunii ca esti, a-ntamplarii
ca sunt.
(Nichita Stanescu)
